Munții Călimani – Bistriței – Stănișoarei sunt trei grupe muntoase mari din jumătatea de nord a Carpaților Orientali așezare una lângă alta transversal de la vest la est pe toată lâțimea Orientalilor. Toate cele trei grupe muntoase, bine delimitate de văi sunt munți tineri, formați prin încrețire, în orogeneza alpino-carpato-himalayană, acum aproximativ 70 – 85 de milioane de ani.
Munții Călimani sunt de origine vulcanică, cel mai înalt vârf al lor fiind, cu 2100 metri, Vârful Pietrosul Călimanilor. Munții Călimani aparțin lanțului vulcanic ce căptușește latura internă a Carpaților Orientali, situat în zona de contact a munților de încrețire cu marile depresiuni de prăbușire ale Transilvaniei și Pannoniei. Călimanul (inclusiv Gurghiu și Harghita) se încadrează în grupa sudică a celor mai tineri munți din România, cu cratere stinse acum circa 1,8 – 5 milioane de ani (Cuaternarul inferior).
Intensa activitate vulcanică neogenă a dus la apariția unor imense acumulări de lavă desfășurate pe o lungime de 450 kilometri. Călimanul aparține grupei sudice – cea mai importantă masă vulcanică – cu o suprafață de aproximativ 6.400 kilometri pătrați, cu lățimea de circa 40 kilometri și lungimea de aproape 160 kilometri.
Citeste si: Muntii Rodnei, cei mai inalti munti ai Orientalilor. Trasee
Acest masiv este caracterizat prin prezența celor mai mari altitudini (Pietrosul Călimanului – 2100 metri, Gurghiu – 1776 metri, Harghita – 1800 metri), care coboară treptat către Tușnad (Ciomatu – 1.301 metri). În acest sector apar aliniate numeroase conuri vulcanice distruse parțial de eroziune, dar mai ales datorită prăbușirilor care au dus la deschiderea unor foste cratere , unele cu diametru de circa 10 kilometri, cum este în Căliman.
Munții Bistriței sunt grupa muntoasă de mijloc din cele trei. Cel mai înalt pisc este Vârful Budacul, având 1859 metri. Munții Bistriței se dezvoltă la sud de râul Bistricioara, care desparte masivul de la vest la est, mai întâi de Munții Giurgeu până la Tulgheș și mai apoi de Masivul Ceahlău, culmile bistrițene desfășurându-se pe aproape 50 kilometri spre est. Limita nord-estică este bine delimitată de Bistrița, peste care se învecinează, cu masivele Rarău – Giumalău și mai apoi, până la vărsarea Bistricioarei în Bistrița, cu Munții Stânișoarei, la est.
Munții Bistriței, cu o suprafață de aproximativ 1200 kilometri pătrați și sunt formați din două masive de suprafață aproape egală. Primul Pietrosul Bistriței, care se întinde între Depresiunea Șaru Dornei (în vest) și Valea Neagră – Broșteni (în sud-est). Creasta principală are forma unui “U” cu brațele răsfirate. Inițial, este orientată oarecum de la est spre vest, apoi își schimbă descendent direcția în dreptul Șarului Dornei, aproape în unghi drept de la nord spre sud, pentru a se roti încă odată de la nord-vest spre sud-est. Ea culmineaza cu Vârful Pietrosul Bistriței (1791 metri) și coboară pâna la altitudinea de 1355 metri, în Pasul Păltiniș, prin care face legatura cu Munții Călimani. Al doilea masiv este Budacu, delimitat la nord de Valea Neagra – Broșteni și la sud-vest și sud de Bistricioara, culminând cu Vârful Budacu (1859 metri).
Creasta principală este fragmentată în două catene aproximativ perpendiculare de forma unui “T”, piciorul literei fiind orientat de la sud-vest spre nord-est și linia superioară de la sud-est spre nord-est.
Citeste si: Vulcanul Ciomatu suspectat de reactivare. Muntii Harghitei si povestea lacului Sfanta Ana
Munții Bistriței, cu cele două masice ale sale se caracterizează prin șisturi cristaline. Fundamentul zonei cristaline este format din roci metamorfice, peste care sunt dispuse câteva straturi de roci sedimentare apărute în mezozoic în triasic și cretacic, formând resturile unui geosinclinal ce se întinde pe toată ramura vestică a Carpaților Occidentali.
Una dintre teoriile geologice care încearcă să explice modul în care Bistrița a străpuns culmea Pietrosu – Giumalău pleacă de la premisa că inițial apele Bistriței, ajunse în Depresiunea Dornelor, se îndreptau către marea ce staționa în Depresiunea Transilvaniei, iar când calea apelor a fost barată de lanțul vulcanic al Călimanilor, în spatele acestuia s-ar fi format un lac, iar cand apele lacustre s-au revărsat, Bistrița și-ar fi găsit actualul curs. Procesul de ridicare a culmii muntoase Pietrosu – Giumalau în calea apa Bistriței a avut loc concomitent cu erodarea tânarului relief de către ape. Din jocul pe verticală a celor doua forțe ale naturii a rezultat spectacolul geologic fabulos al Munților Bistriței.
A treia grupă, care se învecinează cu podișul Moldovei, este cea a Munțiilor Stânișoarei. Cel mai înalt pisc este Vârful Bivolul, având 1.530 metri. Munții Stânișoarei se află în nord-estul României, la exteriorul arcului Carpaților Orientali, având o direcție generală nord-vest – sud-est pe aproximativ 60 de kilometri și ocupă o suprafață de peste 2.100 kilometri pătrați, ceea ce reprezintă circa 4% din întreaga arie a lanțului Carpaților Orientali.
Pricipalele vecinătăți sunt: în partea de nord Obcinele Bucovinei (limita sudică a acestora – respectiv Obcina Voronețului) și Masivul Rarău, la est Subcarpații Moldovei, în sud, dincolo de valea Bistriței – Munții Tarcăului și la vest Munții Bistriței și Masivul Ceahlău.
Munții Stânișoarei este format din trei grupe muntoase. Munții Suhei, Munții Sabasei, Munții Neamțului.
Citeste si: Trandafirul Rodnei – bulbuci de munte
Muntii Stânișoarei au altitudini medii de circa 800 metri, cu o altitudine maximă de 1530 metri în vârful Bivolul. Vecinătatea Ceahlăului, ponderea mare a rocilor dure au dat reliefului un caracter de masivitate. În zona Munților Stânișoarei sunt foarte active procesele de modelare a versanților – prăbușiri, eroziune torențială și mai ales alunecări de teren cu deluvii groase. Versanții poartă amprenta modelarii periglaciare, în special prin solifluxiuni, iar în prezent alunecarile au o amploare deosebită: în Depresiunea Pipirig, regiunea Ostra-Plutonița, versantul stâng al Lacului Izvorul Muntelui, bazinul superior la pâraielor Cracăul Negru si Cuejdiu.
Sursa foto: wikipedia
