Undeva în adâncurile Vrancei, sub munții Vrancei se ascund balaurii. S-au aciuat acolo de când e lumea și pământul și vor rămâne acolo până la capatul vremurilor. Eu așa cred. Undeva acolo în adâncuri, sub munții Vrancei stau balaurii. Cum se poate explica altfel că pământul tremură din cânc în când, și tremurul vine de la ceva din adâncurile Vrancei, cum se pot explica gurile care scuipă noroi ale vulcanilor noroioși din Buzău (da, știu nu-s din Vrancea, dar balaurii și-au făcut adăposturi mari sub munți și nu prea țin cont de limitea dintre udețe, plus că Buzăul e tot acolo, lângă Vrancea), cum se poate explica focul viu?
În munții Vrancei, la aproximativ 37 de kilometri de Focșani, pe cursul râului Milcov și într-o zonă incluzând localități cu nume frumoase (Mera, Reghiu, Tulnici), la limita unei păduri de brazi, se desfășoară un fenomen natural unic (oamenii de știință nu sunt deloc de acord cu viziunea mea despre balauri…), foarte rar întâlnit în lume – focurile vii.
Structura geologică a zonei Cașin-Bisoca din Munții Vrancei este deosebit de faliată și alcătuită din roci sedimentare (gresii, argile, cinerite) de vârstă miocenă. Zona este extrem de aridă nefiind ape de subterane de adâncime și nici de suprafață, iar cele două aspecte, combinte cu existența unor zăcăminte de hidrocarburi, favorizează ieșirea la suprafață a unor emanații de gaze uscate acumulate în subsol, care se aprind singure, de regula de la razele solare, iar atunci când plouă se sting, dar se poate vedea cum apa bolborosește în locul pe unde ieșea gazul arzând. Toate acestea nu pot să fie semnul că în adâncuri sunt balauri? NU? De ce nu?
Nu există un număr fix al locurilor de ieșire a hidrocarburilor, ele schimbându-se pe măsură ce apar noi orificii sau se închid altele pe o arie delimitată de specialiști la aproximativ 40 de hectare. Și intensitatea, durata și înălțimea focurilor sunt foarte variate temporal (diurn, săptămânal, sezonier, anotimpual). Conform observațiilor îndelungate ale localnicilor înălțimea flăcărilor atinge de la câțiva centimetri la aproape jumătate de metru. În timpul cutremurelor de pământ limbile de foc au înălțimi de peste doi metri.
Cele mai mari focuri ard în cadrul unor microforme cu aspect alveolar. Debitul emanațiilor de gaze este influențat de precipitații și variația nivelului pânzei freatice. O monitorizare recentă efectuată de specialiști la șase asemenea orificii alveolare indica faptul că acestea emanau aproximativ 24 de tone de metan pe an. Pentru întreg perimetrul se apreciază un debit anual de 50 de tone metan. Împreună cu acest gaz ajung la suprafață în cantități mai mici și dioxid de carbon, azot ori heliu. În fapt producția de gaze este foarte mică, dar spectacolul oferit este deplin.
Zona în care gazele naturale se autoaprind poate fi ușor vizitată datorită infrastructurii de acces, fiind delimitată de un zid de ciment, iar accesul se face pe un șir de scări. Urcând cele aproximativ o sută de trepte se ajunge ușor pe un platou unde, prin fracturile scoarței terestre, gazele naturale ard cu flăcări multicolore. În vecinătatea “focului viu” este construit un foișor care permite turistului să se adăpostească de soare ori ploaie sau pur și simplu să admire peisajul.
În apropierea “focului viu” de la Andreiașu de Jos se afla trei lacuri — Mocearu, Meledic și Limpede. De asemenea, pot fi vizitate vulcanii noroioși și peșterile din zonă.
Zona a fost declarată rezervație naturală în anul 1967. “Focul viu” de aici nu este singura zonă protejată din Vrancea, alte asemenea 20 de suprafețe căpătând același statut în ultimele două decenii, toate în Vrancea și Buzău.
Pentru a ajunce șa focul viu se merge pe drumul european E85, care face legătura cu oraşul Focşani. Se urmează traseul acestui drum până în localitatea Mărăcineni, de unde continuă drumul spre localităţtile Sapoca – Beceni – Vintilă Vodă – Mânzăleşti – Lopătari – Terca. Din satul Terca până la Focurile Vii, drumul se parcurge în aproximativ 30 de minute, pe jos.
Sursa foto: pixabay.com
