http://www.easylight.ro/

Locul unde poti afla informatii utile despre traseele din munti, poti descoperi fauna, vegetatia si, nu in ultimul rand, comorile ascunse ale Romaniei.

Vanturarita, intoarcere la frumos

BLOG Carpatii Meridionali Reportaje

Dupa trei saptamani de munca furioasa, dificila, cu 15-16 ore de munca pe zi si 3-4 ore de somn, totul doar pentru a respecta termenele promise, iata ca a venit si momentul sa plec din nou la munte. Pentru prima data ma inscriu si particip “oficial” intr-o tura pe carpati.org, intr-o zona pe care o mai vizitasem dar nu o explorasem la adevarata valoare. Carcotas si nemultumit cum ma stiu prietenii dintotdeauna, am cam evitat grupurile mari in primul rand pentru ideea preconceputa ca e greu de mentinut unitatea unei “multimi” de 10-15 persoane. De data asta mi-am luat inima in dinti si am zis ca nu strica inca o incercare.DSC_2961Curiozitatea imi fusese starnita si de comentariile majoritar pozitive cu privire la turele organizate de Mihai Olaru – “Forestlander” si de o serie de intamplari mai mult sau mai putin fericite petrecute inaintea organizarii acestei ture. Dintre participanti nu cunosteam mai pe nimeni exceptand-o pe Laura alaturi de care fusesem intr-o singura tura, pe la Malaiesti.

Zis si facut, sambata dimineata pe la 5.30 ma infatisai la locul de intalnire dupa inca o noapte de nesomn (nu nu, de data asta nu am muncit, am stat la o bauta cu 3 prietene dragi, prilej pentru a ridica praful de pe amintiri mai vechi si de a pleca spre casa pe cele 2-3 carari rezervate celor prea bine dispusi.)

IMG_1236Din fericire nu a intarziat nimeni asa ca pe la 6 deja goneam pe autostrada. Hmmm, goneam… nu … zburam cu 220 la ora, prilej pentru colegul Adi sa stranga bine cotiera portierei iar pentru mine sa incerc sa ma uit in alta parte decat la kilometraj. Pe Dealul Negru… deviza principala “nici o curba cu mai putin de 80 km/h” era rar intrerupta de cate-un lenes, moment in care se respecta cealalta regula sfanta: “depasiti in curba, numai pe linia continua!”. Iar daca venea si o masina din fata nu trebuia sa o ratam sub nici o forma!

Nu mai zabovesc prea mult ca destul mi-a stat inima in gat cand am auzit ca Vasile – soferul naravas – are lasata pe drum o alta masina… probabil pentru piese de schimb in cazul in care se strica ceva. Sau pentru muzeul accidentelor rutiere. In cele din urma, odata intrati pe drumul forestier care ducea catre schitul Pahomie, viteza s-a redus considerabil datorita garzii joase a bolidului in care ne aflam.

IMG_0069Din cand in cand lui Vasile ii rasarea cate un fir de par alb, pe masura ce toba se tot incapatana sa mai agate un bolovan ratacit. In final, un huruit de avion ne anunta ca sarmana a cedat presiunilor si a decis sa ne paraseasca. Sa privim totusi partea buna a lucrurilor: daca am fi continuat asa Vasile ar fi incaruntit de tot. Intrarea in traseu se face printr-o padure deasa si o mocirla ce ma face sa regret ca am ramas incaltat in sandale. Ritmul este rapid si ma gandesc ca o sa ajungem repede in creasta. Nu anticipasem insa micul dezastru ce avea sa mi se intample: nu inchid cum trebuie “sacul” de apa care se scuuurge prin tot rucsacul. Cand realizez asta, trecusem din nefericire de ultima sursa de apa (Stana Stevioara) si alta nu mai aveam de unde lua pana la Curmatura din Oale. Lipsit de apa urc greu si incep sa ma sufoc. Deja incep sa ma gandesc cu regret la berile consumate zilnic, la gratarele omniprezente si orice alte porcarii pe care in ultimele 3 saptamani nu le ratasem. Incep sa imi fac promisiuni ca, la intoarcerea acasa, voi sterge din meniu cuvantele “bere”, “gratare”, “KFC”, “dulciuri”. Reusesc totusi sa mentin un ritm constant, la vreo 10-15 minute in spatele grupului.

DSC_0002

Ajungem in creasta – pe Saua Stevioara – dupa cateva ore de urcat abrupt prin soarele puternic. Din fericire, din cand in cand, cate un nor mai potolea arsita cumplita. Vantul sufla a uscaciune iar eu incepusem deja sa visez izvoare nesecate cu apa rece ca gheata. Merg teleghidat si beneficiez de cateva guri de apa de la colegii de tura carora le multumesc acum, din nou. Nu mai retin decat ca Nycol si-a redus portia semnificativ pentru mine. Sunt dator cu o cinste zdravana!

Nici nu realizez cand trecem pe langa varful Vanturarita, imi aduc aminte doar de o cruce care ne reaminteste ca pe vreme rea nu trebuie sa stai pe creasta. Trista si nedreapta soarta au avut acei copii.

Cu toata setea si oboseala ce ma cuprinsera nu ma pot opri sa nu admir peisajele superbe.  Incet, incet masivul Buila – Vanturarita incepe sa isi faca loc printre destinatiile mele favorite.

Usor, usor, ne indreptam catre Curmatura din Oale, traseul este sinuos, cu parti mai grele si superbe formatiuni carstice.  Pasajele mai dificile le traversez totusi fara prea mari probleme. Ce inseamna pasaje mai dificile? De exemplu un “rapel” de vreo 5 m pe jnepeni, prilej de zgarieturi de ziceai ca ma batusem cu 1000 de pisici deodata iar mai apoi “dansul” printre bolovanii care au supus la grele incercari tibiile si genunchii tuturor. Trebuie sa precizez aici, asa cum au spus si colegii de tura, ca este un traseu ce solicita destul de mult organismul, mai ales cand apa lipseste. Poate ca frica de inaltime nu este neaparat o problema dar cu certitudine e necesara o conditie fizica foarte buna.

Spre Curmatura din Oale raman destul de mult in urma, poate la jumatate de ora, fac realmente eforturi sa merg, incep sa am ameteli din cauza dezhidratarii  si imi spun ca totusi nu pot sa le stric oamenilor tura si sa cad ca un bolovon doar pentru ca am fost suficient de idiot sa imi pierd apa prin rucsac din orisice motiv. Creasta parca nu se mai termina “cum coboram, urcam., iar coboram.. si tot deasupra norilor eram” – cum bine zice Gabi. Reusesc sa ajung la punctul final al traseului de pe creasta – Curmatura Oale, punct de ramificatie catre Curmatura Comarnice – Cabana Cheia intr-o parte, schitul Pahomie in cealalta. Renunt sa ma duc dupa apa – cam la 10-15 minute de coborare rapida catre Pahomie. Ma uit pe harta si vad ca exista un izvor pana in Poiana Comarnice. Ma rog sa nu fie secat si o tai intr-acolo, nu fara a cauta un pic poteca in sensul – gresit – pe care il indica marcajul. Pe traseu, la un moment dat apare o balega de urs in care tocmai calcase cineva. Sporesc viteza si dupa cateva minute ajung la binefacatorul izvor unde ma astepta si restul trupei. Beau pe nerasuflate 2-3 litri de apa rece ca gheata. Stiu ca nu e bine dar in momentul acela nu dadeam doi bani pe posibilitatea unei raceli la plamani. Senzatia instantanee a fost ca revin la viata. Dupa 7 ore in care am baut nu mai mult de 200 ml de apa si am transpirat abundent simteam ca am baut cine stie ce licoare fermecata datatoare de puteri.

Fac un pic de pauza pentru a-mi reveni si constat cu placuta surpriza ca Gabriela ma asteapta pentru a merge impreuna. Ii multumesc inca odata pentru gest, dovedeste un suflet cald si bun, camaraderie. Mai gafai un pic pe o portiune de urcus dar pur si simplu simt cum imi revin puterile. Coborarea o fac in ritm alert, nu mai am probleme de mers, zici ca tocmai am plecat in tura. Mai reusesc sa fac si ceva glume, haz de necazul care se abatuse pe capul meu in cursul zilei.

Dupa 10 ore de mers, pe la 20.30 ajungem la cabana, destul de aglomerat ce-i drept, vedem si vreo 2 mirese, insa primirea si tot ce a urmat au fost ireprosabile. Mancarea din belsug, o tzuica din partea casei, avuram si  lumanari sa zicem bogdaproste pentru toate cele de pe masa. Din cele vazute si auzite de mine asez aceasta cabana si oamenii care o intretin in galeria de seama a cabanelor primitoare din Carpati. Nu mai zabovesc asupra fasolei cu carnaciori si a cefei de porc ca incep sa salivez iar.  Spun doar ca ne-am delectat cu un vin negru de Tohani in cinstea Laurei – La multi ani! si cu o bere rece (eu doar apa minerala asa cum am promis) in cinstea lui Adi Plesi – La multi ani – si sa ne vedem in cat mai multe ture!

Cum oboseala pusese stapanire pe mai toata lumea, unul dupa altul dispaream la culcusuri. Doar Gabi, Mihai si cu mine am stat pana mai tarziu, prilej pentru a ne reaminti ceva cantece de munte. Dimineata vine cu o uriasa oala de cafea si niste portii de mancare facute sa hraneasca o intreaga companie de soldati hamesiti. Inca odata cabanierii de la Cheia nu isi dezmint renumele, dovedind ca primirea de cu seara nu a fost o intamplare. Ne urniram cam greu pe urmatoarea bucata de traseu, poate oboseala, poate parerea de rau pentru ce lasam in urma ne mai tine un pic prin preajma cabanei.

Alegem Brana Caprelor – traseu marcat ca periculos, in detrimentul traseului prin Cheile Cheitei pline de apa rece ca gheata. De data asta merg cum trebuie doar ca pe 2 sau 3 portiuni expuse cer asigurare pentru ca imi cam tremurau picioarele la vederea prapastiei din stanga. Aveam nevoie doar de un suport moral – sa tin mana pe ceva sigur. Multumesc lui Adi zis si “Mont Blanc”   – asa ii voi spune de acum incolo – pentru  rabdarea care a avut-o sa desfasoare coarda si sa ne astepte sa trecem. Peisajul este superb, nu am cuvinte sa il descriu. Vorba lui Costin – “o poza face cat 1000 de cuvinte” asta daca nu te cheama Sadoveanu, Creanga sau Hogas. Singurul regret: traseul este parca prea scurt. In mod cert nu este recomandat celor cu putina experienta pe munte si a celor cu rau de inaltime. In grup trebuie sa fie neaparat cineva cu minime cunostinte in alpinism, pentru noduri si asigurari.

Drumul de intoarcere nu are istoric… doar va sfatuiesc sa nu stati pe langa Adi – Mont Blanc, cand o sa tune si fulgere, e de ajuns sa ridice mana si o sa il vedeti impodobit cu beculete precum pomul de Craciun. Ah, sa nu uit: Vasile a mai adaugat niste fire de par alb la cele deja existente pana am ajuns din nou la asfalt. Intre timp eu incep sa apreciez stilul de condus al tatalui meu.

Autor: Cosmin Papuc

Comentarii

comentarii