http://www.easylight.ro/

Locul unde poti afla informatii utile despre traseele din munti, poti descoperi fauna, vegetatia si, nu in ultimul rand, comorile ascunse ale Romaniei.

Intre Olt si Jiu. Paste la schitul Patrunsa

Reportaje

“Oltenia pandura a lui Tudor
Si-a lui Arghezi si-a atator dusi
Oltenia celui mai mare sculptor,
Al omenirii Constantin Brancusi.”

Flamand de soare si caldura, de munte si de tovarasia unor cunostinte dragi, acceptai cu bucurie invitatia lui Mihai de a petrece Pastile undeva in zona Schitului Patrunsa din Masivul Buila – Vanturarita.

Nu insist prea mult pe traseul urmat, asteptam cu nerabdare sa vad muntii, sa simt stanca sub bocanci, sa ma bata vantul rece si aspru. Pe autostrada, Fagarasul, cu-ale sale culmi inzapezite, se uita insistent la mine incercand sa imi aminteasca traditia de a petrece prima zi a lunii mai pe culmile sale. Nu, Maria – Ta,… nu am uitat, voi fi acolo!

ApusManastirea Bistrita, primul popas al aventurii noastre, ne intampina cu un aer muced, cu cersetori insistenti pana la enervare. O prima senzatie – ca nu as vrea sa fiu acolo – ma face sa ma deghizez rapid intr-un morocanos. Urata transformare a istoriei, bataie de joc la adresa unui monument ce dateaza de pe la sfarsitul secolului al XV-lea. Ma incearca un sentiment de frustrare si ura la adresa celor care au lasat sa se intample asta.

In cele din urma lucrurile se mai indreapta cand vizitam Pestera Liliecilor ce adaposteste ruinele unui schit, in care, in vremuri vrajmase, se ascundeau lucrurile de valoare ale manastirii.

Cheile Bistritei, o faina constructie naturala, ne insotesc pe drumul catre o alta pestera in care avem placerea de a ne balaci un pic prin noroi… ca asa-i frumos intr-o pestera!

Renuntam la a vizita si Manastirea Arnota si plecam spre tinta principala a calatoriei noastre – Schitul Patrunsa. Oprim la un restaurant sa luam masa, ne enervam asteptand comanda dar baietii isi mai clatesc din cand in cand ochii in decolteul generos al chelneritei. Din varii motive incerc sa imi fixez privirea asupra unei furculite si sa o pastrez acolo. Grea incercare!

Culori

Lasaram masinile pe marginea unui drum forestier, rugandu-ne in gand sa nu atraga prea tare atentia unora interesati de continutul portbagajelor. Traseul spre schit ne pune la grea incercare fortele, rucsacul meu avand dupa aproximative socoteli, cam 15 kilograme… in strafundurile sale asteptau cuminti vreo 4 litri de pelin de Valea Calugareasca. O minune de vin care facea sa merite cu prisosinta efortul de a-l cara.

Pe carare dam nas in nas, sau copita in copita dupa cum credeti ca e mai bine, cu niste nobili purtatori de urechi lungi. Unul din ei, se apropie si ma roaga un pic rusinat sa ii fac o poza. Imi este imposibil sa il refuz. Imi multumeste si pleaca, dar uita sa imi spuna ca insotitorul lor – un calugar cu o barba ca in povesti – dezaproba aparatele de fotografiat. Cred ca am fost la un pas de a primi un ciomag pe spinare… si era gros! Trecute cu bine aceste intamplari, ne cazniram mai departe pe urcusul greu, indulcit doar de gandul la licoarea magica ce o purtam in spinare.

Mereu in urma a doua evlavioase, pe care, oricat am incercat, nu am reusit sa le depasesc, (desi aveau probabil dublul varstei mele), am avut timp si rabdare sa fac si o sumedenie de poze, mai ales catre crestele Builei. La intrarea in satul de casute de lemn – pe post de chilii – din jurul schitului, am impresia ca zaresc un amic cu care petrecusem ceva timp prin oarecare munti si cu care puneam la cale o tura prin niste alti munti mai inalti, dar pe care nu il mai vazusem de mai bine de 2 ani. N-am timp sa ma lamuresc pentru ca trebuie sa gasim locul de campare, pe care il organizam in cele din urma intr-o vale, un pic la iesirea din satuc.

Acum stiti si voi cum e.. se aranjeaza corturile, se aleg partenerii, se face focul, se cauta mancarea, se adulmeca vinul. Patrunsi de foame, batuti de un vantisor nici prea tare dar cam rece, am intins din toate ale gurii, frigand la foc si ceva carnuri de miel si porc, aruncand in aer miresme pacatoase, probabil spre adanca disperare a calugarilor locului. Misu “ia-ma in brate” (da, da cel de la cabana Malaiesti), da de aromele licorii magice si sticla de 2 litri devine brusc prietena lui cea mai buna. Gelos din fire o lasa rar sa plece in bratele altora.

Intre timp o draga prietena – Maria, ma suna: “ce faci unde esti?” – La Schitul Patrunsa! – Da?? Pai si Liviu e tot acolo! Deci inca vedeam bine, privirile nu ma inselasera. Imi dau seama ca alaturi de el nu avea cine sa fie decat calugarul Casian, de asemenea o veche cunostinta ramasa in memorie pentru stoicismul cu care a indurat niste vitrege momente la cabana Curmatura.

Colt de raiMa prezentai la chilia respectiva, si din a doua incercare mi se raspunse. Legaturile fiind reluate, limbile se dezlegara la o cana de ceai neindulcit, parintele Casian aflandu-se in sfantul post al Pastelui. Marturisesc ca intalnirea a fost foarte placuta, ceaiul din plante absolut delicios, discutiile prietenesti. Descopeream prin parintele Casian o alta fatza a monahismului, deschisa si prietenoasa. Puseram la cale si cateva ture prin muntii nostrii sau ai altora si in final ma reintorsei la tovarasii mei de drumetie.

Acum, ori ca ceaiul a fost cam tare ori ca eram obosit dar pe drum uitai sa aprind lanterna si pe undeva pe langa manastire ma trezi bot in bot cu cine credeti?? Cu prietenul urecheat ce ma rugase sa ii fac o poza. Se intorsese acasa si cred a vrut sa ma salute si sa imi multumeasca inca odata. Dar vedeti voi cum vine treaba…  in intunericul acela urechile amicului meu pareau mai degraba coarnele unui Sarsaila plecat la scarmanat niscai oameni nevinovati. Drept urmare ma trantii in fund cu o bufnitura seaca pana sa apuc sa ma lamuresc asupra originilor fiintei monstruoase ce imi aparuse pe nesimtite in cale.

Rusinat de propria-mi teama, promit in gand sa nu dezvalui nimic colegilor de tura… dar iata, eu sunt mai lung de limba si nu ma pot abtine… asa ca va spun tuturor: sa nu credeti niciodata ca un magar e altceva decat un magar!

Unii mai lenesi

Ajuns in tabara am constatat cu uimire ravagiile facute de pelinul dulce – amarui: unul se retrasese intr-un cort, altul adormise langa foc… doar Misu mai tinea strans de sticla aproape goala… Intre timp clopotele anuntara inceperea slujbei si cum – necum ne urniram catre schit. Doar pe Misu se pare ca pelinul il aruncase intr-o alta dimensiune caci intr-aceasta nu reusea sa gaseasca deloc echilibrul lumii si nici intrarea in cort oricat s-ar fi invartit pe cele 4 picioare ale sale. Uneori, revenind in pozitia bipeda, depunea eforturi considerabile in lupta impotriva vantului hain ce abia misca frunzele copacilor. Din cand in cand mai murmura: “bun vin, da’ bun!”.  In cele din urma, regasi intrarea in dimensiunea noastra si se cuibari in cort fericit, cine stie la ce veverite visand…

Prezenta la o slujba de Inviere – prima dupa o foarte lunga perioada de timp – imi ofera intalnirea cu o serii de traditii religioase de care uitasem. Mi-a placut.

Dimineata cu oua rosii si nu numai, cu soare bland,  ne pune din nou in miscare, catre Curmatura Builei. Rucsacii mai usori dupa prapadul decuseara fac mersul mai sprinten. Nu rezist tentantiei de a ma ciondani amical cu Alina, asa doar de dragul conversatiei in contradictoriu. Ceilalti au prins jar in talpi (cred ca era de la vin) si ajung rapid la refugiul din Curmatura Builei.

O prrivire in urma

Peisajul este superb, pe vrafurile molcome ale m-tilor Capatanii este inca zapada. Este soare si placut, tocmai nimerit pentru o portie de somn. Doar vantul rece ne mai aminteste ca la nici cativa metri de noi troneaza inca zapada viscolita. Pe Alina o lasa genunchii si raman cu ea de paza la rucsaci in timp ce colegii nostrii urca pe creasta spre Vanturarita. Somnul dulce, in bataia soarelui imi este curmat brusc de o serie de ghionturi si o ciondaneala mai serioasa cu Alina. Nici acum nu inteleg satisfactia unora de a te trezi din somn cu o serie de palme usturatoare peste fund! Pe seara, odata grupul reintors, incercam sa ne ocupam de lucruri “casnice”: unul aduce apa, altul cara lemne. Misu, precum Hercule, cu o incredibila energie (probabil de la mancarea vegetariana si pelinul de aseara) se misca de zici ca-i  pastrav: acum il vezi coborand la apa, si nici nu iti dai seama cand s-a intors cu  bratele pline de lemne.

Schitul

Cred ca daca l-am fi lasat, ar fi fost in stare sa smulga un brad din radacini sa il puna pe foc. Ceva mai departe isi fac aparitia 3 montaniarzi si ne anunta ca in seara trecuta temperatura scazuse la -5 grade C. Imbucuratoare veste. Noaptea asta nu o sa transpir! Recunosc intre dansii, cu ajutorul lui Florin, pe Dinu Mititeanu, a carui prezentare nu are rost sa o fac. Este interesant insa, ca de la inceputului proiectului www.montaniarzi.ro, imi tot storceam creierii cum sa fac sa ma intalnesc cu domnia sa J. Ca intotdeauna muntele arunca o mana de ajutor celor care il admira si respecta. Din pacate, din cauza frigului, dansul se retrage in cort si nu apucam sa schimbam decat cateva vorbe a doua zi dimineata, pe fuga. Trebuie sa spun, carnea de miel fripta pe piatra este un deliciu. Nu imi aduc minte de cand nu am mai mancat pe acasa miel, ied sau alte behaitoare., aici sus insa, a fost o delicatesa. Zgribuliti, ne retragem in cele din urma in frigiderul din refugiu, ce-i drept frig nu mi-a fost ca a avut cine sa ma incalzeasca insa trebuie sa imi aduc aminte mereu sa iau la mine o caciula ca altfel imi ingheata si faramele de neuroni ramase.

Un bun prieten

Pe drumul de intoarcere nu o sa zabovesc prea mult. Nu imi plac despartirile si mai mereu mi se pune un nod in gat cand cobor de pe munte.

Refugiul vazut de sus

Am sa spun cateva lucruri despre Parcul National Buila – Vanturarita. Mi-a placut ce am vazut, mai putina mizerie, mai multa responsabilitate… oamenii merita sa fie felicitati pentru modul in care administreaza acest parc. Un exemplu de dat si pentru administratia celor din Piatra Craiului care nu stiu cum sa faca sa umbreasca mai mult frumusetea acelui masiv. Ma intreb unde va fi urmatorul refugiu sau cand va aparea inca o poteca nemarcata… dar astea sunt alte povesti, mai triste.Detalii despre Parcul Buila Vanturarita, trasee turisitice si alte informatii gasiti aici: www.buila.ro

Comentarii

comentarii